de Floarea Carbune [b]Dincolo de cuvânt
Scriu cu gândul la tine, cititorule, dându-mi silinţa de a-ţi transmite trăirile mele. Îmi închipui că eşti mânat de dorinţa de a afla cum era lumea în anul de graţie 2012, lumea văzută de un scriitor. Poate că acum, în clipa când citeşti, voi fi trecut, de multă vreme, la cele veşnice, iar tu mă vei re-crea după scrisul meu. Poate că eşti contemporan cu mine, în acest caz, poţi vedea cum percep eu lumea în care trăim amândoi. Citindu-mă, vei ridica un colţ al perdelei ce acoperă trăirile mele interioare. Aşa vei putea descifra microuniversul în care creez şi trăiesc.
De-a lungul vieţii, având o fire introvertită nu am putut comunica, celor apropiaţi, gândurile care mă frământau, lucru ce m-a determinat să-mi notez ceea ce simt şi trăiesc. În clasa a-X-a mi-am făcut primul jurnal. Avea coperţile negre, fiind asemănător cu cel al Annei Frank, eroina ce mă inspirase. Încă din copilărie, am constatat inadvertenţa dintre lumea mea şi lumea în care eram/sunt… nevoită să trăiesc. Ca să-mi fie mai uşor a vieţui, m-am apucat de citit şi de sport. Prin sport îmi consumam energia, iar prin citit îmi luminam mintea. De-a lungul vieţii, cei din preajma mea, au afirmat că sunt un om complicat, greu de înţeles. În realitate, am fost şi sunt un om simplu. Ca atare, pentru mine, lucrurile sunt ori albe, ori negre, niciodată gri. La fel şi sentimentele. Deşi am încercat să-i înţeleg pe oameni, n-am reuşit niciodată. Ştiu, „cunoaşte-te pe tine însuţi ca să-i cunoşti pe ceilalţi”, dar nu ţine, credeţi-mă. La mine n-a ţinut. Toată viaţa m-am comportat precum un „cavaler”. Am ridicat „mănuşa”, de fiecare dată când mi-a fost aruncată.Şi, n-am lovit, niciodată, în cel aflat la „podea”. Te întrebi dacă mi-a fost bine? O, nu, nu mi-a fost uşor. Oamenii îl suportă cu greu pe cel ce le spune, verde în faţă, adevărul. Nu am căutat iubirea cu orice preţ, şi nici prietenia. Când am iubit însă, am iubit cu patimă, ghidându-mă după:”totul sau nimic”. Ce mult m-a costat asta! Nici în prietenie nu am purtat măşti. Pentru mine, prietenul fiind omul în faţa căruia gândesc cu voce tare. Trăind departe de familie( am plecat de acasă de la vârsta de 11 ani), mi-am considerat prietenii drept fraţii mei de suflet. Şi m-am comportat ca atare. Pare un paradox? Viaţa e făcută din paradoxuri, viaţa bate filmul! Cea mai lungă prietenie o am cu poeta Georgeta Olteanu. Suntem prietene din clasa a-V-a, din ianuarie 1960, când eu m-am transferat de la şcoala din Purani de Videle, la şcoala din oraşul Negreşti, judeţul Vaslui.
Ca elevă şi, mai apoi ca studentă, nu am fost tocilară, dimpotrivă. În timp ce mă pregăteam pentru bacalaureat făceam glume de genul: la limba rusă, învăţ câte trei cuvinte pe zi, două le uit, iar unul îl ţin minte, dar nici pe acela corect. Nu aveam decât 17 ani…şi toată viaţa în faţă.
La facultate, în anul în care am luat examenul, subiectul la literatură a fost acesta:”Mit şi realitate în romanul istoric al lui M.Sadoveanu”. Am avut inspiraţie(citisem romanele istorice ale autorului) şi am scris mult şi bine. Am obţinut, la acel examen scris, media 7,50 ( la literatură şi gramatică, scris), fiind a treia pe listă. La oral intram câte patru. În dimineaţa, în care mi-a venit şi mie rândul, am fost prima care trebuia să tragă biletul. În timp ce profesorii examinatori îşi pregăteau hârtiile pentru notare, cu viteza fulgerului, am luat un bilet de pe masă, l-am citit şi…l-am pus la loc. Când profesorii au devenit atenţi, am extras al doilea bilet, pentru mine, dar primul pentru ei. Îmi reamintesc cele două subiecte: „Mărul de lângă drum” de M.Beniuc şi „Mihnea Vodă” de Negruzzi. Vădit tulburată, m-am descurcat binişor la poezie, dar când mi s-a cerut să spun mottou-rile, de la povestirile istorice „Doamna Chiajna” şi Mihnea Vodă”, am scăldat-o rău de tot. Aşa… am ratat admiterea la facultatea de Filologie-curs de zi, dar toamna, la f.f, am fost mai norocoasă. Ei, au trecut ca vântul toate…Iată-mă, la 64 de ani, cu şase copii şi trei nepoţi, cu o bogată experienţă de viaţă, şi cu aceeaşi fire neîmblânzită.
Dragă cititorul, remarc faptul că am sărit prea repede peste timp. Sunt grăbită ca întotdeauna! S-o iau mai cătinel…
Când m-am născut, într-o zi de duminică, o zi însorită de noiembrie-21 noiembrie 1948, semănam cu un trandafir întârziat; o floare cu parfum delicat, cu petale galbene, gingaşe, precum primele raze de soare, ce apar când se crapă de ziuă. Floarea(acesta e numele meu de botez) înflorise pe tulpina cea mai fragilă… cu frunzele de un verde crud şi atât de delicată, încât se pleca sub povara înfloririi. Eram întâiul ei boboc înflorit. Petalele mi-erau perlate de bruma ce căzuse peste noapte, formând mii de cristale de gheaţă în care se reflecta lumina răsfrântă în culorile curcubeului. Apărând, atât de târziu, aproape în pragul iernii, bucuram sufletele celor care mă priveau, aducând speranţa în inimile lor, dăruindu-le, cu genero- zitate, parfumul suav al florii mele, tandreţe şi gingăşie, considerând că acesta e rostul meu pe lume, altfel n-aş fi apărut când iarna ameninţa cu venirea ei.
Provin dintr-o familie de ţărani filosofi, ador natura, anumiţi oameni, iubesc viaţa şi poezia ei. Cu fiecare zi care trece, încerc să-i pătrund sensul şi să-mi îndeplinesc misiunea cu care am venit pe Pământ. Încerc să mă cunosc şi să-i cunosc pe cei din jur.Ma refer la sinea superioară, Scânteia Divină din fiecare. Iubesc şi respect manifestarea lui Dumnezeu. Învăţ să comunic cu tot ceea ce mă înconjoară...chiar şi cu oamenii. De ce spun asta? Pentru că e atât de greu să comunici cu semenii tăi...După 22 de ani de la "eliberare", unii nu pot renunţa la măşti...Astfel am fost şi eu determinată a le purta cu durere şi stoicism, confensându-mă Tatălui Ceresc:
Tată,
În fiecare searăîmi scot măştile,precumcavalerii armura…Doamne,doar Tu vezi că suntascunsă de-atâţia ochi,frântă de-atâta zbor...O, Doamne,Tu vezică suntchip de omascuns după mii de măşti...Rătăcesc –nu mă regăsescîn viaţa ce-o trăiesc…
Atrasă de magia cuvântului am avut şansa de a mă forma la şcoli bune. Mi-am început cariera ca profesor, apoi am continuat ca bibliotecar la Marină.
Am început a scrie de timpuriu, fapt remarcat de profesorii mei de limba şi literatura română care m-au încurajat a scrie. Conştientă de harul primit de la Dumnezeu am păşit pe calea vieţii, cutreierând lumea şi viaţa(toţi suntem călători pe Pământ) adunând în lăcaşul inimii, foşnetul sărat şi briza răcoroasă a mării, verdele de smarald al pădurilor, trilul ciocârliei în zori, mirosul fânului cosit, ţârâitul greierilor în nopţile de vară cu lună plină, valsul fulgilor de nea, roua de pe flori, răcoarea ploii şi urma curcubeului pe cer. Am redat în versuri toate aceste frumuseţi spre bucuria oamenilor căci tot ceea ce am scris poartă îngemănate Lumina şi Iubirea. Ancestrala legătură între om şi natură, pentru mine, este o existenţă trăită prin furtunile şi armoniile Universului, cu incertitudinile şi certitudinile unui suflet în căutarea luminii interioare, izvorâtă din Universul creat cu Iubire, de Creator.
Poezia, ca şi pictura şi muzica, este produsul imaginaţiei şi al ideilor simbolice şi ingenioase cât şi al trăirilor intense. Simbolismul le defineşte natura esenţială, realitatea de dincolo de aparenţe. Poezia place inimii ca şi muzica. Sunt persoane care se pronunţă cu uşurinţă, criticând o operă de artă, poezie sau pictură. E bine să nu uităm că:”De gustibus non disputandum”. Gustul este o stare naturală, un „ceva” ce ţine de suflet. El este independent de toată ştiinţa lumii. Bunul gust este instinctiv, fiind un produs „al dreptei judecăţi”, care este deasupra tuturor raţionamentelor. Exprimarea figurativă este un limbaj subtil, iar metafora îşi are adevărul ei, ca şi legendele...
Poetul vede un lucru obişnuit dintr-o perspectivă nouă, el este un artizan preocupat crugul lumii şi de rostul lui în ea. Poezia este un dor.Uneori, dorul devine poezie. Alteori, poezia creează dorul.Persoana de care ţi-e dor devine poezie…Poezia este multidimensională. Uneori, poezia poate deveni Fata Morgana a sufletului lumii…Tot ceea ce am scris are câte un mesaj ce răzbate, clar, printre deşi este exprimat metaforic. Suntem călători pe acest pământ, unde avem în permanenţă lecţiide însuşit sau examene de trecut, praguri cum li se mai spune. Fără ele nu există evoluţie şi nici posibilitatea avansării umanităţii. A trăi este o artă! Trebuie răbdare, tenacitate şi iscusinţă în a te şlefui zi de zi. Tu eşti sculptorul, dar şi sculptura, Pygmalion şi Galateea în acelaşi timp.
În călătoria noastră pe drumul vieţii şi la şcoala vieţii, în anumite etape ale evoluţiei noastre, avem tangenţă cu persoane cu care vom merge în aceeaşi direcţie pentru un timp oarecare. Vom merge câte o bucată de drum. Am întâlnit oameni care mi-au marcat viaţa , chiar destinul. Astfel, mi-a devenit clar că aceste întâlniri esenţiale nu au fost întâmplătoare.
Am cumpănit mult dacă să le scriu numele aici. În cele din urmă, am decis că e mai bine să-i păstrez în sanctuarul secret al inimii mele unde sunt nemuritori. Motivul care mă determină a proceda astfel, este acela de a nu nu crea conflicte, invidii sau comentarii. În inima mea, toţi aceşti oameni sunt egali deşi, în „ierarhia” umană, unii se află pe trepte „înalte”, iar alţii…mai „jos”. Eu îi iubesc şi îi respect, deopotrivă.
Pentru mine, scrisul este o terapie a sufletului. Ca urmare îmi place să mă pierd în anonimat. Nu agreez mulţimile zgomotoase şi nici lumina reflectoarelor. Încerc să păstrez distanţa între mine şi deşertăciunile acestei lumi. Laudele false îmi repugnă, iar onorurile nemeritate mă întristează. Privesc viaţa cu ochi de copil pentru a nu-mi altera sufletul. Iar când sunt rănită… îmi „ling” rănile în „bârlogul” meu, şi plâng cu lacrimi nevăzute. Natura are taine pe care nu i le-am desluşit încă. Şi, deşi am înaintat în vârstă, încă mă mai minunez la(cu) fiecare răsărit şi apus de soare. Când am ocazia, împărtăşesc aceste bucurii cu cei din jurul meu, îndeosebi oameni simpli şi copii. Lansările de carte le ţin pe meleagul natal unde gazdă bună ne este poeta Gheorghiţa Durlan, directoarea şcolii. Cea mai recentă acţiune a avut loc pe 17.06.2012. Evenimentul a fost onorat de participarea poetei şi pictoriţei Victoriţa Duţu, poetei Georgeta Olteanu, poetului George Pena, elevi, părinţi şi cadre didactice.
Şcoala cu clasele I-VIII, Puranii de Sus, jud. Teleorman-2012
Consătenilor mei şi copiilor acestora le-am dăruit mici comori din prinosul muncii mele. Pe când eram elevă în clasa a-V-a, părinţii mei nu aveau bani să-mi cumpere manuale şi caiete pentru şcoală. Eu n-am uitat asta! Cu fiecare carte dăruită, inima îmi tresaltă de bucurie; o carte, în casa unui om, înseamnă o luminiţă adusă în acea casă.
Scrisul mi-a fost apreciat şi răsplătit cu câteva premii, printre care, cel mai drag mie:
- Marele Premiu "Mircea Motrici" şi Premiul Revistei Ateneu-Bacău la Festivalul Naţional de Literatură "Eusebiu Camilar & Magda Isanos, Suceava-Udeşti-2010, Secţiunea:Reportaj Literar;
Copacul-inimă
Sunt copacul - inimăCe-şi trage seva din adâncuri.Primăvara,Culori de catifeaÎmi înfloresc pe ramuri.În adâncul fiinţei mele,Cântec de iubire răsună.Un cântec ce vieţuieşteÎn sămânţa roadelor mele.Dragostea lor, mătase diafană,Îmi învăluie tulpinaŞi zboară odată cu fluturiiŞi cu petalele florilor,Amestecându-se Cu albastrul Curcubeului.Din inima sacră a trunchiului meu,Cresc frunze şi floriCu faţa către Dumnezeu.O privire arunc în adâncuri,În templul sufletului meu,Unde un cântec de harpă s-aude,Cântat de mâini nevăzute,Un cântec închinat lui Dumnezeu.Parfum amărui şi verdeUrcă pe Coloana InfinituluiPână sus, spre Albastru.Mi se înfig rădăcinile în Ceruri,Prelungindu-se până la stele.Din ele cresc ramuriÎnmugurind spre soare.Sunt acum,Copacul - inimăCu rădăcinile în CerŞi ramurile în Pământ,Cuprins de vârtejul ameţitorAl vieţii…Sunt un arc între Cer şi Pământ,Precum Curcubeul esteUn arc prin care curge neîntrerupt Viaţa, iubirea, speranţa…
Pentru că suntem în plină criză politică, mărturisesc că sunt apolitică, dar mă dor nedreptăţile făcute fiecărui om nevinovat. Mă dor încă…durerile bunicilor şi părinţilor mei. Cicatricele rănilor, de altădată, sângerează cu fiecare neputinţă şi îngenunchere a fiecărui semen al meu, fie el de oraşe sau sate. Încă mai sper, că armonia şi bunăstarea vor reveni pe aceste ţinuturi, iar oamenii îşi vor deschide inimile, vor deveni mai buni şi mai cooperanţi. Sper să fie reactualizată credinţa că:”unde-s doi puterea creşte”( în săvârşirea binelui, dersigur).
Dacă îmi doresc ceva pentru acest popor? Îmi doresc separarea puterilor în stat şi respectarea instituţiilor statului; legi aplicate corect, spitale şi şcoli moderne, „Mens sana in corpore sano” funcţionează şi azi.
Cât privesc satisfacţiile materiale ale poetului…nu, nu se poate trăi din scris, dar putem scrie şi oferi lumina scrisului în toate colţurile ţării, ceea ce este mai important decât banii câştigaţi. Şi acesta este un „câştig” ce va fi „rambursat” în timp. Poate peste 2-3 generaţii, am această certitudine. Nici Eminescu n-a avut satisfacţia muncii sale. Şi ca el, atâţia creatori din toate colţurile lumii. Bine, nu vom deveni toţi „luceferi”, dar măcar nişte „licurici” ar fi de dorit. Licuricii dau farmec nopţilor întunecate, aduc speranţa, predispun la bucurie şi visare…Da, satisfacţia este pur spirituală.
Suntem un popor de oameni inteligenţi şi frumoşi, dar sărăcia, disperarea şi neputinţa au pervertit sufletele multora dintre noi. Un scriitor poate face minuni dacă îşi iubeşte poporul. Scrisul pătrunde în suflet şi poate modifica conştiinţe. Oamenii se pot metamorfoza în momentul „trezirii”. Le trebuie un „declic”, şi acesta poate fi un mesaj scris, poezie sau proză…Arta, în general, trezeşte naţiunile.
Politicienii? Nu vreau să deranjez pe nimeni dar, sincer, nu cred în politicieni. În schimb, apreciez omul inteligent şi de înaltă ţinută morală, fie el şi politician.
Mi-e dor de linişte în ţară, de ogoare mănoase, de oameni veseli şi harnici. Mi-e dor de Lumină!
Mă despart de tine, cititorule, cu emoţie în suflet, dar şi cu o mare curiozitate:
Mă întreb, cine eşti tu
Cel care citeşti ceea ce am scris.
Mi-eşti drag deşi nu te cunosc
Şi, peste timp, îţi dăruiesc
Un buchet de lăcrămioare…
CU MULTUMIRI FLOREI CARBUNE.
